Doi coregrafi romani la Berlin in opinia unui jurnalist britanic

 La Theater am Halleschen Ufer, piesa lui Manuel Pelmus, Punct fix, a fost programată in aceeasi seară cu spectacolul Stars High in Amnesia's Sky realizat de Mihai Mihalcea & Solitude Project. Atit Pelmus cit si Mihalcea apartin scenei dansului bucurestean, nenumeroasă, dar productivă, iar lucrările lor au avut in comun, pe lingă dansatori (Mihalcea performind in Punct fix...), o anume austeritate. In Punct Fix, trei performeri stăteau in picioare, cu fata la public, pe trei suluri separate de plastic. Pe măsură ce derulau plasticul, pasii lor construiau o intreagă compozitie de fosnituri si pocnituri; in fata sulurilor se aflau diverse obiecte, care urmau a fi ridicate si manipulate de performeri. Bureti, elastice, hirtie si alte obiecte cotidiene erau folosite, fără nici o valoare simbolică, mai degrabă sub aspectul texturii si al formei, care sfirseau prin a fi riguros distruse (prin frămintare, tragere, stoarcere, răsucire, impăturire si chiar mestecare). 

Această deconstructie formală nu era nici violentă, nici dramatică in sens conventional, ci sistematic reflexivă: piesa se derula incet timp de 35 de minute, performerii isi urmăreau, fiecare, proprii pasi si priveau spectatorii, nu comunicau intre ei. Piesa devenea, astfel, o explorare a absorbirii in izolare si intensitate (in cazul performerilor si al spectatorilor deopotrivă), fără a face apel la naratiune sau la metaforă, folosind actiuni in timp real in manieră fizică si individualizată [...]

Nevoia, insotită de paradoxala imposibilitate de a trata in manieră personală istoria recentă a Romaniei si peisajul politic si cultural actual, se va regăsi in Stars High in Amnesia's Sky. Avem incă o dată trei performeri absorbiti in sarcini perfect izolate – in timp ce unul se filma in ipostaza de inger-disco pentru ca apoi să-si fetisizeze adidasii, altul muta sistematic un echipament de sunet intr-un cărucior exersind statul in miini sau intinzindu-se pe boxe pentru a absorbi vibratiile. Cel de-al treilea performer, o fată, construia modele in formă de inimă din cabluri iluminate si asculta muzică la un mic casetofon. Spre finalul piesei de aproape o oră, acesteia din urmă i s-a alăturat, intr-o inimă, performerul cu echipamentul de sunet, au rămas asa pentru scurtă vreme, după care el a oprit luminile si muzica, a suit-o pe fată pe cărucior si a inceput să o plimbe pe scenă. Cu alte cuvinte, o poveste romantică tipică, dar una performată cu aceeasi rutină/indiferentă ca oricare dintre actiunile de pe scenă.

Mihalcea se misca prin fata scenei cu un proiector pentru a suprapune spectacolului un film alcătuit din imagini de arhivă – incluzind imaginea lui Ceausescu si a revolutiei – contextul istoric al piesei devenind, astfel, foarte clar. Fundalul sonor si cintecele interpretate pe scenă veneau, dimpotrivă, din zona hiturilor disco: Madonna, Geri Halliwell, Abba si Gloria Gaynor. Mixajul contrastant de uniforme socialiste pentru doi dintre performeri si bikinii disco, aripile si adidasii celui de-al treilea semnala, o dată in plus, intilnirea netensionată a două ideologii, piesa propunind mai precis un instantaneu de contemporaneitate nesigură, cu părtile sale componente.

Ambele piese au fost mai putin obisnuite si fără compromisuri; n-au incercat nici o clipă să seducă publicul prin spectaculos sau virtuozitate. Astfel incit, desi au existat spectatori care au părăsit sala, aceia care au rămas au fost răsplătiti prin lucrări inteligente si bine-gindite, ale căror perspective negeneroase, riguros definite, puneau in lumină complexitatea problematicilor coregrafice si politice pe care le pun in discutie.

(Fragment din articolul "Ethics, Origins, History: Tanz im August's 15th Birthday", semnat de Martin Hargreaves, redactor-sef al revistei londoneze Dance Theatre Journal nr 19/2003)

Adriana Gheorghe / Ziua, 13 ianuarie 2004