Prietenul meu elefantul - interviu cu Mihai Mihalcea

Liana Tugearu. Domnule Mihai Mihalcea, vă urmăresc cariera de cand erati încă elev al Liceului de Coregrafie „Floria Capsali”: Ati fost sef de promotie si erati pregătit pentru a deveni un bun clasician. Cum s-a petrecut convertirea d-voastră la dansul contemporan?

M.M. Consider că nu a fost o convertire în sensul dat de dumneavoastră. Am fost fortat spre dansul clasic, la fel cum am fost obligat să fiu pionier si utecist, pentru că aceasta era disciplina obligatorie si dominantă în cadrul programei scolare din acea vreme. În ceea ce mă priveste, am înteles foarte devreme că dansul clasic nu poate să-mi ofere complexitatea si libertatea de care aveam nevoie. Contactul direct cu profesorii  Adina Cezar, Ion Tugearu si Sergiu Anghel îmi oferea, la vremea aceea, un model foarte apropiat, îmi arăta că există si un altfel de dans, marginal, dar mult mai interesant, viu, si care se potrivea structurii mele.

L.T. Cei mai multi dintre colegii d-voastră de generatie s-au realizat, fie în directia dansului clasic, fie în directia dansului contemporan. La început, aproape toti care ati optat pentru dansul contemporan v-ati strîns în cadrul companiei Marginalii, înfiintată în 1992. Ulterior însă, unul cîte unul, v-ati desprins din acest prim nucleu, cautandu-vă un drum propriu. De ce nu ati mai simtit nevoia să fiti împreună?

M.M. Eu vă pot oferi numai o frîntură dintr-un posibil răspuns la această întrebare. Cu timpul, din copiii teribilisti de altădată ne-am transformat în coregrafi, profesori, manageri, organizatori, fiecare cu un anumit continut si contur. Între noi nu a avut loc o ruptură brutală, dar am început să ne definim si să întelegem că avem nevoie de mai mult spatiu în jurul nostru. De asemenea, începuserăm să nu ne mai recunoastem în acelasi tip de discurs artistic, în aceleasi dorinte si principii. „Marginalii” a însemnat foarte mult, dar avea propriile limite, ca orice format. 

L.T. La absolvirea Liceului de coregrafie, promotia 1988, din care ati făcut parte, a scos o brosură în care fiecare elev mărturisea un gand sau o aspiratie, prin intermediul unui citat. Citatul dat de d-voastră (din regina Isabele către Cristofor Columb) era atat de adecvat aschimbărilor apărute în sfera dansului din tara noastră după răsturnările din 1989, încat l-am folosit ca motto în cronica pe care am scris-o despre prima Platformă a Dansului Contemporan din Romania, din 1998. Citez: „Si dacă pămantul pe care-l cauti nu există încă, fii sigur că Dumnezeu îl va crea înadins, pentru a-ti răsplăti îndrăzneala”. Credeti că acum, în anul 2003, d-voastră, dansatorii si coregrafii de dans contemporan, ati ajuns la limanul pămîntului pe care îl căutati?

M.M. Dacă privim ansamblul, se pare că n-am ajuns la nici un liman, în ciuda nenumăratelor proiecte, spectacole, rezidente, ateliere, platforme si festivaluri. Toate acestea sînt organizate de cele mai multe ori din resurse personale si cu eforturi uriase, care n-au cum să continue la infinit. Acestea creează iluzia normalitătii si lasă impresia că dansul contemporan este unul dintre cele mai dinamice fenomene culturale în Romania, însă în spatele acestei aparente se află o mînă de oameni, aceiasi de fiecare dată, cei cîtiva reprezentanti independenti ai tinerelor generatii. Desi consider că nu trebuie să ne victimizăm, nu am cum să nu iau în calcul faptul că sînt încă un homeless al culturii romane, că în prezent lucrez la cel de-al doilea spectacol produs de Centrul National al Dansului de la Paris, pe care vreau să îl creez cu artisti romani, dar pentru care nu am găsit aici nici un spatiu disponibil pentru repetitii... Nu avem încă o locatie proprie pentru spectacole si repetitii, în timp ce zeci de scene consumă bani publici mentinînd în viată repertorii cu piese jenante... Centrul MAD are mari dificultăti si nu mai beneficiază de accesul la scena pe care o stiati. Încă nu există nici un fel de sprijin si nici nu se întrevede curcubeul vreunei strategii culturale coerente, în care dansul să-si ocupe locul meritat. Cele mai multe teatre din Romania ar putea să devină spatii deschise pentru oricare tip de manifestare artistică, în care orice proiect artistic valoros să poată  beneficia de sprijin. Trăim însă o altă dictatură: aceea a repertoriului fix, dictatura teatralului, a Marii Culturi, a galelor, a artistilor care gîdilă plăcut simturile publicului, a festivismului si a ipocriziei. Există încă un tip de colhoz artistic foarte gustat la noi. Îmi înteleg prietenii care îmi spun că se simt jigniti de calitatea multora dintre produsele artistice din Romania...

Dacă abandonăm privirea generală, vedem fragmente, observăm cîte un liman inventat, cîte o insulă pentru fiecare dintre noi. Propria insulă pare să fie singura modalitate posibilă de supravietuire în aceste vremuri... Vedem pe unele dintre aceste insule veritabile arsuri ale autenticului, gesturi mai putin cunoscute si expuse privirii generale, dar pline de vitalitate. Găsim încercări îndrăznete, rezultate în urma unor îndelungi perioade de reflectie, răspunsuri foarte personale, refuzuri clare de a mai fi victimele inertiei. În acest context, merită mentionată în mod special insula Manuel Pelmus, relevantă pentru ceea ce am spus. Aceste insule independente nu pot, însă, să construiască infrastructura pentru întreg, nu pot să înlocuiască o strategie culturală, care să aseze lucrurile pe un drum firesc. Încercăm de peste zece ani să facem ceva, am fost extrem de activi si inventivi, n-am stat cu mîna întinsă la mila guvernantilor si a statului, a acestui corp debil, livid, pălit de inconstientă si plin de nesimtire.

L.T. Sunteti unul dintre cei mai reprezentativi exponenti ai dansului contemporan din Romania zilelor noastre, desfăsurîndu-vă activitatea artistică, în egală măsură în tară si în străinătate. Cum v-ati împărtit timpul între solicitările tentante din afara granitelor si participare la miscarea de dans contemporan romanesc, în ultimii ani?

M.M. Nu cred că ofertele despre care vorbiti trebuie privite ca venind,  de undeva, din afara granitelor (care granite!?). Ele nu sînt chemări perverse de a trăda si părăsi tărîmul inocent al lui Făt-Frumos si al lui Eminescu... Este adevărat, în ultimii doi ani am fost prezent mai mult pe alte scene decît în Romania, pentru că am considerat interesante, utile si onorante propunerile făcute de institutii si festivaluri din diverse tări europene. Mă simt un artist liber si nu am mustrări de constiintă din această cauză. Nu trebuie uitat că aici nu ne produce nimeni spectacolele si că nu sîntem plătiti pentru ceea ce facem. Ba din contră, părem exagerati dacă pretindem vreun onorariu...  În timp ce la Paris am o primire foarte bună, în Romania trebuie să demonstrez la infinit cine sînt si ce vreau... De altfel, dacă lăsăm ipocrizia la o parte, ne putem întreba cine nu doreste să-si prezinte creatiile si pe alte scene importante din lume? Aceste invitatii sînt cu adevărat tentante, pentru că îti oferă sansa de a întîlni artisti importanti, de a te măsura cu tine si cu ceilalti într-un context nou, în care nu te stie nimeni. Esti luat ca atare si evaluat în functie de ceea ce propui. Nu ai circumstante atenuante.  Dacă esti si apreciat aceasta înseamnă deja ceva... În plus, este o ocazie de a-ti descoperi si întelege găurile din creier si ciorapi, eventualele bube pe care le porti cu tine. Desi nu-mi place să reprezint vreo miscare si să devin stindard national, consider că prin ceea ce fac particip la ceea ce numiti miscarea de dans contemporan romanesc. Nu trebuie să stau aici si să mănînc salam cu soia...

L.T. Stiu că unele dintre păreile mele critice despre creatia d-voastră v-au contrariat, ceea ce nu ne-a împiedicat să avem, în continuare, relatii cordiale. V-ati dori, desigur, si alte unghiuri de receptare critică. Personal am încercat să îndrum către această profesiune două tinere persoane, care au migrat însă către zone în care se cîstigă mai bine. Cum vă explicati lipsa totală de interes pentru critica de dans a generatiilor tinere?

M.M.  Întrebarea dumneavoastră merită o dezbatere ceva mai amplă si nu stiu dacă sînt cel mai în măsură să vă răspund. Partial, ati dat deja un răspuns. As completa prin cîteva întrebări. Ce vă oferă scena locală si cîte spectacole invitate vedeti în Romania? Cîtiva critici romani de film si teatru sînt prezenti la multe dintre festivalurile importante de gen din lumea întreagă. La cîte festivaluri asemănătoare ati putut merge dumneavoastră în ultimii ani? Astfel, se face că în timp ce noi dansam în importante festivaluri de la Paris, Berlin sau Viena, un critic roman de dans umplea paginile unui observator cultural cu informatii derizorii despre baletul din Cuba... Cu malitiozitate, as putea spune că este ca si cum, în timpul războiului actual, televiziunile americane ar prezenta la stiri informatii despre productia de mături din Noua Guinee... În schimb, am beneficiat din plin de multe anunturi teribile de genul „ai nostri cuceresc Europa”,  „Mihalcea îsi vinde memoria la Paris”, ca să amintesc numai cîteva exemple din presa apărută. Sînt multe de spus, nu cred că avem aici spatiul necesar pentru a dezvolta. As adăuga doar că ceea ce numim  „critică de dans” este un tărîm destul de special si controversat. Consider că nu sînt de ajuns anumite calităti si deprinderi pentru a întelege lumea pe care o pune în miscare corpul uman. Ar fi foarte mult de discutat pe această temă... Personal, sînt mai curînd speriat de faptul că cei care scriu despre dans  - si au apărut destule asemenea exemple în ultima vreme - se apropie de noile creatii coregrafice cu instrumentele cu care analizează orice altă operă clasică. Ori, creatia contemporană este produsul unui spatiu diferit, al unei mentalităti de alt tip, si are nevoie de instrumente adecvate de întelegere si analiză.

L.T. Care vă sunt proiectele pentru viitorul apropiat sau cele de perspectivă mai îndepărtată?

Asa cum am mai pomenit, am început să lucrez la un nou spectacol, la invitatia Centrului National al Dansului de la Paris, în co-productie cu Hebbel Theatre din Berlin. Mă bucur să pot participa pentru a doua oară la Internationales TanzFest Berlin, de data asta chiar cu premiera noului spectacol (dar si ca interpret în creatia “Punct fix”, a lui Manuel Pelmus), în luna august a acestui an. Sînt încă în faza de constituire a echipei de lucru si de pregătire a unei noi rezidente de lucru la Paris. Între timp am alte cîteva reprezentatii cu lucrări mai vechi la Festivalul SpringDance, la Utrecht, în Olanda si la Tanzquartier - Viena. De asemenea, intentionez să particip la selectia de proiecte pentru a doua editie a Platformei Balcanice, care va avea loc la Bucuresti, în luna septembrie. În aceeasi lună, tot ca interpret, voi călători în Statele Unite ale Americii, unde Manuel Pelmus beneficiază de o rezidentă artistică, si unde am fost invitati să prezentăm creatia sa, „Punct fix”. Două reprezentatii vor avea loc la „Judson Church“ din New York si  la un festival din Portland. Urmează în luna octombrie o reprezentatie cu aceeasi piesă la un festival din Belgia. Între toate acestea, sper să apară si oportunitatea unor spectacole în Romania.  Dar, mai ales, sper să se termine războiul, să revăd „The Best of Absolutely Fabulous”, să mai particip la un lant viu în jurul Parlamentului, să fac piata, să mă mai enerveze Patapievici la televizor, să zac tăcut si să tai frunza la cîini, să citesc ce mai vînd oamenii prin ziare, să stau indiferent la soare, să-mi mai lipsească Tita Chiper, Lila, Mariusz, „Prietenul meu elefantul”...

Liana Tugearu - Romania literara, nr. 19 / 14-20 mai, 2003