Mihaela MICHAILOV

Un search pe Google cu numele Mihai Mihalcea conduce la mult mai multe link-uri in engleza, franceza sau germana decit in romana. E si firesc daca stam sa ne gindim ca prezentele in strainatate, la importante festivaluri internationale de dans, ale acestui dansator cu o pregnant articulata cultura coregrafica si vizuala, nu pot fi comparate cu cele de pe scenele romanesti, pentru ca aici nu exista un spatiu propriu unde dansul contemporan – extrem de viu ca propuneri si evenimente create – sa se poata manifesta. Prezenta discreta si, in acelasi timp, implicat in structurarea unor proiecte coerente in miscarea coregrafica independenta, Mihai Mihalcea este unul dintre motoarele de coagulare a unor demersuri artistice cu impact international.

Din 1990 pina in 1992, a lucrat ca dansator la Opera Komische, Berlin, iar in perioada 1992-1995 a colaborat in cadrul Companiei „Christian Trouillas“ din Paris. In 1999 a infiintat compania MM & Solitude Project. A beneficiat de importante burse si rezidente, printre care stagiul din aprilie-mai 2002 la Tanzquartier, Viena, unde a creat Memorie de vinzare. In 2003, spectacolul sau Stars High in Amnesia’s Sky a fost conceput in timpul perioadelor de rezidenta de la CND, Paris si Hebbel Theatre, Berlin, in iulie 2004 fiind prezentat la Teatri de Vita, Bologna. Spectacolele sale emana o ironie fina, un melanj atent dozat intre partea de instalatie video si dansul ca stilistica a memoriei rezonante.


Instalatia memoriei subiective

Cum concepi scenariul unui spectacol de dans? Ai in minte o poveste, o emotie pe care vrei sa o transpui, te raportezi la o atitudine esentiala pentru tine ca artist?

Inainte de toate, incep sa sesizez aparitia unei stari, a unui gust nou, incep sa ma raportez la senzatii si ginduri intense, legate de „ceva“ care iese la suprafata din ce in ce mai des. Apoi ajung sa pipai toate acestea ca un orb si incerc sa devin constient de drumul pe care eu insumi il creez, parcurgindu-l. In nici un caz nu creez un scenariu preexistent spectacolului. Scenariul este chiar spectacolul. Daca analizez ultimele trei spectacole facute de mine, ceea ce remarc, in primul rind, este diferenta majora intre ele. Contin elemente care se disting puternic unele de altele. Asta nu vine dintr-un program, ci din faptul ca vreau sa o iau de la zero cu fiecare montare, ca sa nu se rutinizeze mijloacele. E o resuscitare absolut necesara si fireasca pentru mine. In ceea ce priveste atitudinea, nu mi-am propus niciodata manifeste. Ma intereseaza mai degraba sondarea preocuparilor mele legate de ceea ce dansul contemporan poate comunica si de ceea ce este astazi spectacolul pe care ne-am obisnuit sa il numim coregrafic, dar in care observam schimbari radicale fata de ceea ce stiam.

Spectacolele tale sint legate intre ele de o recuperare vie a memoriei. E vorba de o suprapunere a trecutului sedimentat peste un prezent in miscare?

Ca tema generala, memoria este foarte prezenta in spectacolele mele. Nu e o obsesie, ci, pur si simplu, un liant, cum spuneai. Stars High in Amnesia’s Sky, ca sa vorbesc de cel mai recent dintre ele, nu e nici teatru, nici dans, nu e o instalatie, dar nu e nici pur conceptual. Sint insinuari ale dansului, ca niste flash-uri care revin constant si reasambleaza toata osatura spectacolului.

E mai mult un fel de instalatie a unei memorii subiective?

As putea sa o numesc asa, nu ca suna bine, dar se potriveste.

In ce crezi ca rezida impactul dansului contemporan ca zona de influenta, pentru ca, din pacate, la noi, reperele sint destul de fragile?

Forta dansului contemporan vine dintr-o energie care inseamna provocarea continua a propriilor tale resurse fizice si psihice. De exemplu, eu inca lucrez mental la High Stars…, chiar daca procesul elaborarii, practic, s-a terminat. Asta mi se pare extrem de interesant, pentru ca ma face sa regindesc anumite lucruri. Pe mine nu ma intereseaza spectacolele care gidila simturile si care epateaza. Ostentatia mi se pare facila si vida de orice semnificatie. Exista, la ora actuala in lume, un tip de dans care nu numai ca interogheaza si porneste de la o reflectie personala a artistului, dar declanseaza in spectator o autoanaliza si o relationare profunda cu tot ce e in jur. Asta reprezinta, pina la urma, sensul dansului contemporan autentic. Nu stiu daca dansul ar trebui sa fie diferit fata de alta arta...


Impunerea unei critici profesioniste

Crezi ca dansul contemporan, in Romania, este receptat adecvat? Exista specialisti care urmaresc fenomenul, care ii reflecta dinamica? Iti pun intrebarea asta pentru ca in Vii la spectacol si primesti un extra-burger! ai aparut pe scena cu o cronica in care era ironizat tocmai tipul de analiza superficiala.

In primul rind, am constatat ca exista un public, din ce in ce mai numeros, care este interesat de spectacolele de dans. Nu stiu cit este el de avizat, dar e bine ca s-a coagulat si ca este preocupat de ceea ce i se propune. Pe de alta parte, exista publicuri sensibile la un anumit tip de construct: scene frumos orchestrate, simetrie, armonie, o interpretare in care se pune accent pe rabufniri emotionale, pe un soi de trairism exacerbat. E, de fapt, o manipulare afectiva si ai senzatia ca trebuie sa emotionezi acest public cu un instrumentar spectaculos. Totul trebuie sa fie cit mai aratat ca sa aiba un sens. In momentul in care ii prezinti un alt fel de act artistic, incep dificultatile. Ar trebui, poate, sa ne punem mai multe intrebari inainte de a trage concluzii categorice si de a da verdicte. Ce cautam intr-un spectacol de dans si ce inseamna miscarea?

Care crezi ca e motivatia faptului ca dansul contemporan a fost ignorat si doar protestele voastre au reusit sa mai schimbe ceva?

Pe de o parte, nu are o traditie puternica. Chiar daca exista artisti care au creat inainte de ’89 – Miriam Raducanu, Adina Cezar, Ion Tugearu, Sergiu Anghel, Raluca Ianegic –, in mod public, lucrurile nu s-au implementat si nu au reusit sa creeze un filon. In momentul in care am patruns in scoala, am intrat in contact cu Ion Tugearu, cu Adina Cezar si cu Sergiu Anghel, dar, in afara de experienta mea personala, nu exista carti specializate in domeniu sau o documentare serioasa. Drept urmare, ai senzatia ca dansul contemporan romanesc s-a nascut imediat dupa ’89, ceea ce nu e deloc adevarat. Pe de alta parte, dansul are un alt metabolism si antreneaza o forma de spectacol care inca nu e obisnuita si deplin constientizata pe scenele noastre. Ia ceva timp ca publicul sa invete sa navigheze in zona asta, nu doar sa vina sa se distreze. In strainatate, procesul artistic al unui coregraf este insotit de o serie de teoreticieni, de critici, care scriu foarte mult si care fac asimilabila creatia coregrafului publicului. In Romania, coregraful lucreaza trei, patru luni la un spectacol si, de cele mai multe ori, il prezinta unui public care nu e pregatit pentru el. In momentul in care ar exista si la noi oameni apropiati acestui domeniu, preocupati sa-l analizeze in detaliu, apti sa-l urmareasca si sa-l filtreze atent, cred ca s-ar mai schimba ceva.

Pentru asta ar trebui sa existe si o pregatire adecvata.

In strainatate, multi dintre oamenii care scriu despre dans vin din alte domenii, nu au avut neaparat un contact fizic cu aceasta arta. Unul dintre cei mai interesanti critici de dans la ora actuala, foarte bine cotat, profesor la New York University, este antropolog, dar s-a apropiat la un moment dat de niste artisti, fiind invitat de un grup de dansatori portughezi, care au lansat noul dans portughez, sa li se alature. André Lepecki a devenit unul dintre cei mai pertineti analisti ai fenomenului si am destule exemple in acest sens. S-au facut si la noi incercari – trebuie sa spun ca am fost destul de dezamagit – , pentru ca, totusi, competentele literare nu sint suficiente. Trebuie sa intelegi ce lume pune in miscare un corp, ce sensuri se nasc de aici si ce relatii se creeaza. Lucrurile sint mult mai complexe. Teoreticieni altfel extrem de directi si interesanti in scriitura au inceput sa lacrimeze in fata unei esarfe si au cazut in patetism. Nu mai erau capabili sa distinga intre un delir coregrafic si o miza mult mai adinca.


Identitatea diferentelor

Simti ca exista intre voi, ma refer la coregrafii independenti, o coerenta articulata estetic, programe comune, cu toate diferentele necesare, bineinteles?

Sint niste ipostaze intre care pendulam tot timpul. E bine ca fiecare sa ramina preocupat de demersul lui artistic, de proiectele personale, care, la un moment dat, se reflecta in ceea ce facem ca miscare coregrafica. Diferentele sint foarte mari si ele si-au spus intotdeauna cuvintul. Exista citiva artisti care au circulat, care au fost prezenti intr-un context international in ultimii ani si care s-au maturizat mai repede. Se vede un salt major in spectacolele produse de ei. Cred ca e necesar sa pastram ceea ce ne diferentiaza, pentru ca asta inseamna identitate. Nu trebuie sa militam, nu vrem sa cream o miscare artificiala. Spatiul personal de actiune e esential pina la urma.


Aminarea stagiunii Dans_Apetit si noul Centru National al Dansului

De ce nu s-a putut concretiza stagiunea de dans pe care ati conceput-o voi?

Pentru ca in Romania exista o legislatie aberanta. In momentul in care Fundatia Proiect DCM, desemnata de noi sa administreze proiectul acesta – stagiunea Dans_Apetit –, trebuia sa primeasca banii, a aflat ca exista o clauza in acest contract, prin care se spunea ca Fundatia trebuie sa depuna in avans o garantie de 10% din suma totala alocata proiectului – sapte sute zece milioane – ca o garantie de buna executare a acestui proiect. Neavind acesti bani, Fundatia nu i-a putut primi pe cei alocati. Pasul numarul doi a constat in sugestia ministerului ca acesti bani sa fie virati Teatrului National, care urma sa deruleze proiectul, Nationalul fiind oricum partener, pentru ca Sala Atelier a fost propusa ca loc de desfasurare. Noi am refuzat acest lucru, considerind ca se amesteca zone diferite, nu doar din punct de vedere administrativ. Stagiunea avea o anumita structura, o anumita permisivitate, care s-ar fi pierdut. Daca, pina la urma, am fi strins banii respectivi si i-am fi depus, insemna sa recurgem la un compromis si nu am vrut sa cream un precedent. Asa ca lucrurile au ramas in aer. In ceea ce priveste Centrul National al Dansului, am creat un proiect, cu structura de organizare, cu buget, cu toate mijloacele tehnice necesare, pentru ca acest spatiu vital sa poata exista, si l-am depus la registratura MCC ca model.

Pina acum, cind, in sfirsit, s-a creat Centrul National al Dansului, spectacolele de dans contemporan nu prea aveau unde sa fie vazute. Care sint planurile in momentul de fata?

Lipsa unei sali in care spectacolele sa poata fi jucate si in Romania a fost un impediment major, pentru ca, daca nu ai unde sa prezinti montarile, e ca si cum stai degeaba. Pe de alta parte, politica noastra culturala inertiala nu poate fi mobilizata decit printr-o atitudine foarte transanta. Centrul acesta deschide un orizont de care, mai ales acum, dansul contemporan are nevoie ca sa se impuna, sa iasa din sfera intimplatorului. Sper ca aceasta institutie, existenta doar pe hirtie momentan, sa nu stinga vocile independente, ci sa devina interfata de acces la fonduri publice, modalitatea de a-i sprijini, prin proiecte coerente, pe artisti, asa cum se intimpla in multe tari din Europa. E vorba, de fapt, de un climat de normalitate. Deocamdata sintem inca in faza in care trebuie sa mai explicam lucruri evidente si facem eforturi sa convingem Ministerul Culturii si Cultelor ca Centrul National al Dansului are nevoie de un spatiu pe masura activitatilor pe care aceasta institutie trebuie sa le desfasoare. Din pacate, inca nu pot sa declar ca am reusit.

Exista multe bariere. Pe de o parte, Hotarirea de Guvern, prin care s-a anuntat infiintarea, nu precizeaza cu exactitate spatiul pus la dispozitie pentru noua institutie. Acest spatiu se afla in Galeriile de la etajele 3-4 din cladirea Teatrului National si este inca sub umbrela de care raspunde domnul Mihai Oroveanu, care nu doreste sa cedeze decit o suprafata nesemnificativa. De citeva saptamini incercam sa facem fata intentiilor de a fi inghesuiti in sala 5 de la etajul 3. Daca am accepta acest lucru, am compromite din fasa activitatea Centrului National al Dansului. Fara salile 3, 4 si 5 de la etajul 3 sau o alta suprafata similara nu putem amenaja spatii de repetitie si birouri, un spatiu pentru prezentari publice, spatii pentru mediateca si pentru depozitarea echipamentului tehnic, vestiare si dusuri. Speram ca Ministerul Culturii si Cultelor sa rezolve aceasta problema cit mai curind, pentru a ne putea ocupa de lucruri mai utile si mai creative. Pentru a continua lucrul la spectacolele care au dus la recunoasterea internationala, pe care noua generatie de dansatori si coregrafi a obtinut-o in ultimii ani, este nevoie de mai multa bunavointa si eficienta in spatele declaratiilor oficiale.

Pe de alta parte, sintem priviti cu dispret si sintem obstructionati chiar din interior, de cei care ar fi trebuit sa ne dea o mina de ajutor la tot ceea ce am construit dupa 1989 si care, in tot acest timp, nu s-au preocupat de vreun proiect care sa priveasca ansamblul. Desi unii sint chiar fostii nostri profesori, ne-au atacat in repetate rinduri si nu au ezitat sa-si manifeste ura si frustrarile, fara pic de decenta. Din pacate, fara sa mai fie capabili sa inteleaga timpurile in care traim, au inceput de curind sa faca demersuri pentru a impiedica crearea noului centru... Cu toate acestea, sper sa va pot da vesti bune, cit mai curind.